Monday, March 15, 2010

Biscuitul

Veneam de la scoala, eram prin clasa a doua. Era cald si vara si as fi mincat ceva dulce. Pe vremea aia ceva dulce insemna iaurt cu zahar, piine cu unt si gem sau sirop cu sifon de 25 de bani de la covrigarie. Si cum mergeam eu asa, cu capul in jos, trista-n prispa, vad linga bordura, in praf, chiar linga capacul de canal, un biscuit. Un biscuit dulce, rumen, de culoarea celui mai gustos biscuit posibil. M-am oprit brusc. De cind ma stiu maninc tot ce mi se ofera, cred ca am capatat un stomact captusit cu tabla acoperita cu vopseaua aia cauciucata anticoroziva pe care a inventat-o mama. In acelasi timp stiam ca nu e frumos sa maninci de pe jos, ca poti sa te imbolnavesti, ca cine stie ce soarece a ros la el. Era intr-adevar ciobit un pic intr-un colt biscuitul meu, ca si cubul lui Nichita- atita cit imperfectiunea sa-i sporeasca valoarea. Mi-am adus aminte cum trebuia sa ma spal pe miini, sa spal fructele inainte de a le minca, si in niciun caz sa nu maninc nimic ce mi-a scapat pe jos. Stiam toate astea si totusi biscuitul ala era atit de apetisant si de rotunjor incit singura concesie facuta educatiei primite a fost sa suflu in el de doua ori inainte de a-l hali. Niciodata n-am mincat un biscuit mai bun! Mi-l amintesc si-acum: era un biscuit Voinicel cu miere, ca o plapumioara cu gaurele, patrata si dantelata pe margini.. Nu-mi pare rau nicio clipa ca l-am mincat!

1 comment:

  1. haha, eu cand eram mic am mancat o bomboana de pe jos :)
    am dat de situl asta cautand pe al meu ... am facut un blogspot similar ceva vreme dar am uitat ce nume, ce adresa, ce cont ... era ceva cu copilarie blogspot ...
    mda, ma cam lasa memoria ...

    vb

    ReplyDelete