5 Lei

Sunt aproape 30 de ani de cind traiam boiereste cu 5 lei pe zi. Sa va explic. Aveam 6 sau 7 ani si mergeam cu tramvaiul 27 la scoala de muzica. Cu mine tiram o vioara si o plasa cu partituri. Cu mindrie si satisfactie imi amintesc cite babe am ciomagit accidental peste picioare clipind des din gene (ca un diavol deghizat ce eram) si cite usi de tramvai am ciobit cu cutia neagra de lemn (in speranta ca poate-poate se face farime si mama o sa ma pedepseasca prin a nu ma mai trimite la lectii)... Cutia de vioara mi-a fost nu numai arma alba in lupta pentru un scaun in mijloacele de transport in comun ci si prima unealta de fitness (cealalta a fost trusa de scule a lui tata, pe care ma incapatinam s-o car cind vroiam sa fiu de ajutor la reparat masina).

Asadar, mergeam cu tramvaiul la scoala si pe chestia asta, precum si pentru motivul ca ajungeam inapoi cam o data cu apusul soarelui, uneori primeam 5 lei de cheltuiala. N-am fost niciodata foarte atenta cu banii dar aia 5 lei imi amintesc exact cum ii dramuiam.

In primul rind risipeam 2 lei pe o gogoasa din statie, cumparata de la mama Ginei. Imi amintesc cum stateam la coada in fata gheretei cu un ochi la gogosile care sfiriiau in uleiul incins pe cind cu celalalt pindeam tramvaiul. Gogosile erau delicioase - arse pe-o parte si complet nefacute in mijloc.

Cind terminam lectia de vioara, inainte de a purcede inapoi spre casa ma opream la covrigarie si ma premiam cu un covrig (75 bani) si un sirop (25 bani). Covrigul era tare ca piatra, jumatate mult prea sarat iar cealalta jumatate absolut fara gust. Spre deosebire de sirop - o apa acidulata colorata cu un fir de culoare si gust. O incintare si-un rasfat!

Restul de 1 leu il pastram pentru calatoria cu tramvaiul, in caz de urgenta. Daca reuseam sa ma fofilez necontrolata doua zile la rind, mai faceam de o gogoasa. Abia acum imi dau seama... mereu mi-a fost gindul la mincare, o data nu mi-a trecut prin cap sa economisesc bani pentru o carte!

La furat de corcoduse

Erau vremuri frumoase cind plecam cu Flori la furat de corcoduse. Presupun ca se subintelege, nu maninc nici corcoduse si nici prune verzi, dar bucuria de a vedea fetzele pline de nervi ale vecinilor pensionari care pazeau cit e ziua de lunga fereastra si pomii din spatele blocului dadea un sens nou, ne implinea vietile noastre de draci costumati in copii.

Imi amintesc cum calatoream dupa-amieze lungi de vara, cutreieram cartiere intregi in cautarea pomului perfect, a crengii cu cele mai multe corcoduse si cei mai periculosi cerberi pazitori de comori. Saream gardul, ne cataram in copac si rodeam ca termitele la fructe, de si acum mi se stringe stomacul de greatza cind ma gindesc. Atunci cred ca mi s-a schimbat metabolismul, de am ajuns sa maninc orice si in orice combinative fara ca stomacul meu sa strimbe din nas dezgustat.

Dupa ce ni se facea gura punga, fiindca ni se rupea inima sa lasam prada pe jumatate consumata , rupeam intreaga creanga ca niste salbatici si o duceam acasa. Imi crestea inima –si cred ca si Flori simtea la fel – cind intram pe strada noastra tirind dupa noi o jumatate de copac plin de fructe. Citeam respectul in ochii celorlati copii care tabarau pe noi sa le dam si lor citeva boabe. Dupa indelungi negocieri si santaje, cei citiva alesi primeau cite ceva. Apoi striga mama dupa mine pe geam. si se rupea complet vraja. Ascundeam creanga intr-un loc in care nu mai cautam niciodata si fugeam in casa unde luam bataie ca am disparut complet atitea ore si e noapte deja si iar nu mi-am facut lectiile pentru a doua zi.

A doua zi o luam de la capat.

Balustrada

Cea mai mare cadere a avut loc cind eram de vreo 6 ani, la ceva vreme dupa ce am baut din substantele de developat foto ale lui tata si am ajuns la urgenta. Cred ca Dumnezeul betivilor atunci m-a luat in evidenta, caci din cele doua tavi cu substante, legenda spune ca am ales-o tocmai pe aia care nu era otravitoare.

Oricum, dupa peripetia asta, am stat linistita o vreme. Ma dadeam cu burta pe balustrada roz si lucioasa din bloc, cu capul in jos printre scari. Visam cum intr-o zi o sa puna cineva o balustrada lunga, unduitoare si neintrerupta, sa alunc de la etajul 2 pina la parter ca-n desene animate. Aveam un paltonas maro “ursuletz”, cu gluga si ciucure in virf si fular tras peste nas. Eram viteaza, mama nu stie dar uneori urcam ca maimutzele prin interiorul scarilor agatata de balustrada. Pina intr-o zi cind, nefiind familiarizata inca cu notiunile de centru de greutate si echilibru instabil, m-am scurs printre scari, exact ca-n desene animate, boing-boing de la etajul 2 pina la parter unde m-am prabusit aproape ca Nadia Comaneci intr-un zgomot asurzitor exact in fata cutiei postale. M-am scuturat un pic de praf si mi-as fi continuat drumul, bucuroasa ca am ajuns mai repede jos, daca nu ar fi tabarit pe mine parinti si vecini. Am fost pipaita, intoarsa pe toate fetzele, studiata de cucuie, vinatai si oase rupte. Apoi, cu un ridicat de umeri, am fost lasata in pace. Nu era nimic de facut, nimic nelalocul lui.

De atunci, de fiecare data cind relatez aventura, reactia unanima e: “Ahaa, acum se explica multe!”. Oare?!

Prima zi de scoala

Mereu am fost speciala. Dar cel mai speciala am fost in prima zi de scoala in clasa I. Mi-amintesc parca era ieri. Ne-am trezit de dimineata de tot. As fi dat orice, inclusiv colectia incompleta de carioci colorate, sa fiu lasat sa mai dorm. Fiindca eram adormita si, deci, neatenta, n-am bagat de seama cum m-a scos mama pe usa afara pina in curtea scolii. Aveam in circa un ghiozdan zanganitor si gol pe care nu mi-l amintesc prea bine ca n-avea nimic special, cred ca era aproape urit, nu era nici nu Barbie nici cu pisici nici cu foricele.. dar era totusi ghiozdan, upgrade la sacul alb de gradinita. Am zburdat intr-un picior si m-am afundat in gloata de copii cu parinti si flori. Tovarasa invatatoare ne-a asezat cite doi de mina in careu. Si tocmai cind eram mai guresa si mai vioaie privesc in jur mai atent si am o epifanie ingrozitoare: sunt singurul copil din toata curtea scolii (si probabil din lume!) imbracat in soim al patriei, nu in sortuletul bleu de clasa I. In soim?!? O rusine mai mare n-am patit in viata mea. Vai, cit am mustrat-o pe mama, care a ridicat din umeri si-a zis: pai asta e uniforma de sarbatoare si astazi e sarbatoare, deci soim e bine. Nu a inteles nici pina acum ca toata ziua am fost “aia cu codite din prima banca, imbracata in soim”. Oh, doamne, bine ca nu mi-a pus si ocluzorul la ochelari..

Biscuitul

Veneam de la scoala, eram prin clasa a doua. Era cald si vara si as fi mincat ceva dulce. Pe vremea aia ceva dulce insemna iaurt cu zahar, piine cu unt si gem sau sirop cu sifon de 25 de bani de la covrigarie. Si cum mergeam eu asa, cu capul in jos, trista-n prispa, vad linga bordura, in praf, chiar linga capacul de canal, un biscuit. Un biscuit dulce, rumen, de culoarea celui mai gustos biscuit posibil. M-am oprit brusc. De cind ma stiu maninc tot ce mi se ofera, cred ca am capatat un stomact captusit cu tabla acoperita cu vopseaua aia cauciucata anticoroziva pe care a inventat-o mama. In acelasi timp stiam ca nu e frumos sa maninci de pe jos, ca poti sa te imbolnavesti, ca cine stie ce soarece a ros la el. Era intr-adevar ciobit un pic intr-un colt biscuitul meu, ca si cubul lui Nichita- atita cit imperfectiunea sa-i sporeasca valoarea. Mi-am adus aminte cum trebuia sa ma spal pe miini, sa spal fructele inainte de a le minca, si in niciun caz sa nu maninc nimic ce mi-a scapat pe jos. Stiam toate astea si totusi biscuitul ala era atit de apetisant si de rotunjor incit singura concesie facuta educatiei primite a fost sa suflu in el de doua ori inainte de a-l hali. Niciodata n-am mincat un biscuit mai bun! Mi-l amintesc si-acum: era un biscuit Voinicel cu miere, ca o plapumioara cu gaurele, patrata si dantelata pe margini.. Nu-mi pare rau nicio clipa ca l-am mincat!