Wednesday, March 17, 2010

Balustrada

Cea mai mare cadere a avut loc cind eram de vreo 6 ani, la ceva vreme dupa ce am baut din substantele de developat foto ale lui tata si am ajuns la urgenta. Cred ca Dumnezeul betivilor atunci m-a luat in evidenta, caci din cele doua tavi cu substante, legenda spune ca am ales-o tocmai pe aia care nu era otravitoare.

Oricum, dupa peripetia asta, am stat linistita o vreme. Ma dadeam cu burta pe balustrada roz si lucioasa din bloc, cu capul in jos printre scari. Visam cum intr-o zi o sa puna cineva o balustrada lunga, unduitoare si neintrerupta, sa alunc de la etajul 2 pina la parter ca-n desene animate. Aveam un paltonas maro “ursuletz”, cu gluga si ciucure in virf si fular tras peste nas. Eram viteaza, mama nu stie dar uneori urcam ca maimutzele prin interiorul scarilor agatata de balustrada. Pina intr-o zi cind, nefiind familiarizata inca cu notiunile de centru de greutate si echilibru instabil, m-am scurs printre scari, exact ca-n desene animate, boing-boing de la etajul 2 pina la parter unde m-am prabusit aproape ca Nadia Comaneci intr-un zgomot asurzitor exact in fata cutiei postale. M-am scuturat un pic de praf si mi-as fi continuat drumul, bucuroasa ca am ajuns mai repede jos, daca nu ar fi tabarit pe mine parinti si vecini. Am fost pipaita, intoarsa pe toate fetzele, studiata de cucuie, vinatai si oase rupte. Apoi, cu un ridicat de umeri, am fost lasata in pace. Nu era nimic de facut, nimic nelalocul lui.

De atunci, de fiecare data cind relatez aventura, reactia unanima e: “Ahaa, acum se explica multe!”. Oare?!

Tuesday, March 16, 2010

Prima zi de scoala

Mereu am fost speciala. Dar cel mai speciala am fost in prima zi de scoala in clasa I. Mi-amintesc parca era ieri. Ne-am trezit de dimineata de tot. As fi dat orice, inclusiv colectia incompleta de carioci colorate, sa fiu lasat sa mai dorm. Fiindca eram adormita si, deci, neatenta, n-am bagat de seama cum m-a scos mama pe usa afara pina in curtea scolii. Aveam in circa un ghiozdan zanganitor si gol pe care nu mi-l amintesc prea bine ca n-avea nimic special, cred ca era aproape urit, nu era nici nu Barbie nici cu pisici nici cu foricele.. dar era totusi ghiozdan, upgrade la sacul alb de gradinita. Am zburdat intr-un picior si m-am afundat in gloata de copii cu parinti si flori. Tovarasa invatatoare ne-a asezat cite doi de mina in careu. Si tocmai cind eram mai guresa si mai vioaie privesc in jur mai atent si am o epifanie ingrozitoare: sunt singurul copil din toata curtea scolii (si probabil din lume!) imbracat in soim al patriei, nu in sortuletul bleu de clasa I. In soim?!? O rusine mai mare n-am patit in viata mea. Vai, cit am mustrat-o pe mama, care a ridicat din umeri si-a zis: pai asta e uniforma de sarbatoare si astazi e sarbatoare, deci soim e bine. Nu a inteles nici pina acum ca toata ziua am fost “aia cu codite din prima banca, imbracata in soim”. Oh, doamne, bine ca nu mi-a pus si ocluzorul la ochelari..

Monday, March 15, 2010

Biscuitul

Veneam de la scoala, eram prin clasa a doua. Era cald si vara si as fi mincat ceva dulce. Pe vremea aia ceva dulce insemna iaurt cu zahar, piine cu unt si gem sau sirop cu sifon de 25 de bani de la covrigarie. Si cum mergeam eu asa, cu capul in jos, trista-n prispa, vad linga bordura, in praf, chiar linga capacul de canal, un biscuit. Un biscuit dulce, rumen, de culoarea celui mai gustos biscuit posibil. M-am oprit brusc. De cind ma stiu maninc tot ce mi se ofera, cred ca am capatat un stomact captusit cu tabla acoperita cu vopseaua aia cauciucata anticoroziva pe care a inventat-o mama. In acelasi timp stiam ca nu e frumos sa maninci de pe jos, ca poti sa te imbolnavesti, ca cine stie ce soarece a ros la el. Era intr-adevar ciobit un pic intr-un colt biscuitul meu, ca si cubul lui Nichita- atita cit imperfectiunea sa-i sporeasca valoarea. Mi-am adus aminte cum trebuia sa ma spal pe miini, sa spal fructele inainte de a le minca, si in niciun caz sa nu maninc nimic ce mi-a scapat pe jos. Stiam toate astea si totusi biscuitul ala era atit de apetisant si de rotunjor incit singura concesie facuta educatiei primite a fost sa suflu in el de doua ori inainte de a-l hali. Niciodata n-am mincat un biscuit mai bun! Mi-l amintesc si-acum: era un biscuit Voinicel cu miere, ca o plapumioara cu gaurele, patrata si dantelata pe margini.. Nu-mi pare rau nicio clipa ca l-am mincat!