Claparii

Aveam tot cam 5 ani. Ori poate 6.. Era ajun de Craciun si desi n-am crezut niciodata cu tot sufletul in Mos Gerila (ruda saraca a lui Mos Craciun), totusi ma prefaceam ca il astept fiindca mama si tata inca mai credeau in el si nu vroiam sa fiu eu aia care sa le dea vestea proasta.. Mai mereu mi s-a parut dubios acest individ care se furiseaza noaptea in casele oamenilor si le aduce cadouri. La toti intr-o singura noapte?! Si de unde are bani sa cumpere pentru toti si de unde stie el ce vrea fiecare? Si, mai ales, de se chinuie adultii sa se imbrace ca el si sa-l imite ca sa pacaleasca copiii? Asta cind e foarte clar ca de fapt piticii (sau veveritzele) aduc cadouri la copii si oameni.
De asta m-am convins atunci. Nu mai tin minte cu ce ma ocupam in momentul ala, dar imi aduc aminte soneria de la usa si apoi pe tata strigind dupa mine, gituit de emotie.
- Dona, vino repede, a venit un pitic (sau veveritza, ca nu-mi mai amintesc exact) si a lasat un pachet la usa. A zis ca e pentru tine.
Evident, am alergat intr-un suflet sa-l vad pe pitic. Ajung la usa.
- Unde? Unde e piticul??
- Ah, uite-l, acolo! Oh, tocmai a dat coltul, imi zice tata aratindu-mi pe geam undeva afara in noapte.
O jumatate de ora am stat atirnata pe geam, sperind ca poate se va intoarce. Dar nu s-a intors..
A lasat insa pe pres cea mai mare cutie de cadou pe care am vazut-o vreodata. Era aproape cit mine de mare. O cutie mare de carton colorata, cu miner de plastic. Iar inauntru erau cei mai frumosi clapari din viata mea!