Gina

Ar fi putut sa ma cheme Gina. Nu ca ar fi ceva rau in a te chema Gina. Dar orisicit! Gina?!
Cred ca aveam in jur de 4 ani, veneam cu mama de la gradinita, eu tiram pe umar saculetzul pe care imi cususe numele cu atza verde. Cred ca ne tineam de mina iar eu nu-i ajungeam inca pina la briu. Gardul de pe alee care acum abia imi trece de genunchi mi se parea cit mine de inalt.
Mergind eu asa, cu ochii in pamint, cu teama ca cel mai important lucru din viata iti poate fi refuzat, i-am marturisit mamei ca nu mai vreau sa ma cheme Dona. E prea neobisnuit, copiii rid de mine si de numele meu si nu se joaca cu mine decit daca aduc toate jucariile.
Mama s-a uitat serioasa la mine –probabil cu greu strapinindu-se sa nu lesine de ris- si m-a intrebat, firesc:
- Dar cum ai vrea sa te cheme?
- Gina!
Gina era colega mea de la gradinita. Avea un par minunat, saten, cirliontat si bogat. Si mai mult decit atit. Mama ei era vinzatoare la Gogoserie. Ce-si mai putea dori de la viata un asemenea copil? Un par de zina si acces nelimitat la gogosi cu zahar poarta si acum in mintea mea un singur nume: Gina.